România se întoarce la un moment pe care-l credea lăsat în urmă: austeritate, incertitudine economică, început de criză politică, nicio perspectivă clară pentru reforme reale. Lecția ultimilor 15 ani, ținând cont atât de experiența noastră, cât și a unor capitale care s-au mișcat mai bine decât noi, este simplă și inconfortabilă în egală măsură: austeritatea în sine nu generează relansare. Austeritatea poate, în contexte extrem de specifice, crea condiții pentru o schimbare pozitivă de direcție. Totuși, relansarea rămâne treaba statului, iar statul nostru prea știe meserie.
Ce s-a întâmplat când alții au trecut prin asta?
Irlanda nu a reușit pentru că a tăiat mai mult decât ceilalți. A reușit pentru că a tăiat cu cap: băncile au fost recapitalizate rapid, sistemul financiar curățat, investițiile externe protejate, iar exporturile menționate în fiecare discurs al guvernului. Dublinul a combinat disciplina cu strategia și a înțeles că trebuie să facă mai mult decât să gestioneze o criză, așa că și-a ales o direcție.
Spania și Portugalia confirmă același tipar. Ambele au trecut printr-o ajustare dureroasă. Dar, pentru cine vrea să se uite cu atenție, relansarea nu a venit odată cu tăierile, ci mai târziu, când au apărut exporturi mai competitive, reforme structurale cu efecte economice reale și o predictibilitate pe care investitorii o simțeau fără să o ceară.
Grecia este lecția pe care nu vrem să o repetăm: austeritate maximă, relansare minimă. Este aici o discuție întreagă dacă ajustarea a fost greșită, dar ce este poate mai important este că statul grec era prea slab să livreze ce promitea. Când aparatul de stat nu funcționează, austeritatea nu produce reformă, ci stagnare. Este un risc care ne paște și pe noi.
România de astăzi se află la un punct de inflexiune
Nu mai suntem în 2010, când ajustarea era brutală, dar guvernarea își asuma o perspectivă (chiar dacă acea perspectivă a fost foarte impopulară, după cum s-a văzut în 2012). Astăzi, avem un discurs despre reformă (o vrăjeală reformistă, ar spune unii), dar mai ales o atmosferă publică saturată de scandal și negativism. Avem promisiuni de schimbare, dar prea puține planuri coerente și prea multă improvizație. Economia nu răspunde doar la cifre, ci la idea că poate avea încredere în ceea ce se întâmplă la guvernare și în societate. Din păcate, noi risipim exact ce nu ne permitem.
Aici apare un risc major: compromiterea ideii de reformă. Dacă „reforma” înseamnă doar tăieri, conflict politic și incertitudine zilnică, ea nu mai generează speranță economică, ci nemulțumire în creștere. Reforma, în loc să mobilizeze, demobilizează.
Există și un al doilea risc, la fel de important (și pe care l-a trăit acum câțiva ani Moldova): compromiterea direcției noastre strategice. Dacă o coaliție care se revendică pro-europeană nu livrează rezultate (stabilitate, predictibilitate, creștere), atunci costul nu este doar intern. Este și unul de credibilitate strategică, într-un moment în care chiar nu ne permitem acest lucru.
Austeritatea nu poate fi o strategie
Statele care s-au relansat după criză au înțeles un lucru esențial: tăierile sunt instrumentul de stabilizare, dar nu pot fi motor al creșterii. Ele au stabilizat finanțele publice și în același timp au investit în capacitate administrativă, au susținut exporturile, au menținut investițiile publice și au transmis un mesaj de control, coerență și competență.
România riscă să facă tocmai opusul: să transforme o ajustare justificată într-un mesaj de panică generalizată și într-o succesiune de măsuri fără direcție și fără cap, care sunt urmate de implozie economică și politică.
Nu mai avem nevoie de un stat care cere sacrificii. Avem nevoie de un stat care chiar știe meserie.
De la „Ilie Sărăcie” la un „Stat Meserie”
Ani la rând, România a funcționat în logica unui stat al insuficienței. I-aș spune, apropo de discursul nostru public (cu mențiunea ca ștampila e populistă și nedreaptă dar s-a lipit parțial din greșelile comunicaționale ale Premierului), „Ilie Sărăcie”: un stat care gestionează lipsa, redistribuie puținul și amână reformele reale. Această logică este depășită. Următorul guvern, indiferent de formula politică, trebuie să facă tranziția de la „Ilie Sărăcie” către un „Stat Meserie”: un stat care nu doar devine expert în a tăia și descuraja, ci care chiar livrează bunuri publice.
Asta înseamnă reforme reale, nu doar retorică reformistă. Înseamnă planuri clare de guvernare, nu improvizație de la o săptămână la alta. Înseamnă execuție, nu doar bune intenții și victimizare.
Avem nevoie de un stat care execută eficient bugetul, nu doar îl retușează și devine expert în rectificări. Un stat care prioritizează investițiile, nu le sacrifică primele. Un stat care reduce risipa înainte să crească taxele. Un stat care oferă predictibilitate mediului privat, pentru că-i face o favoare, ci pentru că înțelege că, în lumea de astăzi, acest lucru este o obligație. Avem nevoie de un stat care reconstruiește încrederea prin competență, nu prin conferințe de presă de care uită toată lumea după cinci minute.
Întrebarea nu este dacă reducem deficitul, pentru că este obligatoriu. Întrebarea este cum o facem și ce construim în paralel. Dacă răspunsul rămâne „tăiem, taxăm și sperăm”, atunci lecția ultimilor 15 ani e clară: relansarea va întârzia. Poate cu doi ani. Poate cu cinci. Poate cu încă o generație.
Dacă schimbăm paradigma, de la un stat reactiv la un stat competent, de la management al crizei la leadership economic real, atunci această ajustare poate deveni ultima făcută în logica urgenței. Prima dintr-un ciclu nou.
Relansarea va întârzia. Schimbarea, în schimb, nu mai poate aștepta, indiferent de cine este premier și cine guvernează.
Atata timp cat in Romania clasa politica ramane aceiasi ,nimic nu se va putea schimba in bine ! Chiar nu vedeti ca de ani de zile acesti politicieni isi schimba pozitia intre ei, fara sa se produca nici-o schimbare in tara asta in mai bine ? Pleaca ai nostrii ,vin ai nostrii ,noi ramanem tot ca prostii !